incoerenţe logice

un trecut disfuncţional face imposibilă existenţa unui set de valori coerente. În lipsa standardului nu se poate evalua trecutul. E de bine, e de rău? nu pot să ştiu. Teoretic aş fi obligat să continui căutarea, sau să o încep: 'ce e bine şi ce e rău' trebuie să îmi răspund întâi pentru ca apoi să pot spune despre mine că sunt ok sau nu. Poate chiar această dialectică şi abordare este una învechită şi o prejudecată: că e musai să evaluez un weekend... aşa se face pentru ca lucrurile să fie ok? Cine zice că aşa se face? Poate că aşa am constatat din experienţă că e mai bine şi deci aşa procedez. Caut redefinirea normelor. Prin simplul fapt complex de a căuta adevărul în viaţă pot spune că sunt ok. Căutarea adevărului e un scop în viaţă. Ultimul? Dacă e ultimul şi eu de bună seamă că asta fac, îl caut, atunci fac bine. De unde pot şti dacă e ultimul? Dacă încă sunt în căutare, înseamnă că nu am găsit, deci nu am nimic cu ce să evaluez ceea ce găsesc şi e gata cercul vicios. Prin faptul că eu caut, se impune să fac o declaraţie despre care 'găsitură' suficient de adevărată imi creează premisele pentru o evaluare corectă a ceea ce găsesc. Care va să zică ce bază am eu pentru a susţine că o căutare a adevărului e un 'găsit' care l-am evaluat şi l-am declarat bun? Cum pot spune ce este bun? Cum pot spune că e bine să cauţi adevarul? De ce e bine? Pentru că este o tînjire în interior de justificare? Toată logica asta are de fapt un resort emoţional volatil: aşa simt că trebuie. Sunt pe acest drum: vreau să îl evaluez şi pe el sau doar să îmi spun că e bun şi să merg înainte? A merge înainte pe căutarea adevărului este o chestie care sună fix: asta trebuie să facem şi asta facem. Dar nu am încetat chiar astfel să mai căutăm? nu mai căutăm pentru că avem deja o metodă sau un scop şi anume căutarea adevărului. Dar de unde pot şti că asta trebuie să fac? Cum pot fi sigur în primul rând că gândind în aceşti termeni e corect? trapped in all the thoughts. Nu mai ştiu dacă fac audienţă sau chiar acesta sunt eu.
-Haideţi să vedem dacă mai sus am procedat şi gândit corect, aş putea să vă întreb.
-De seamă ce deja ne întrebi, asta este ceea ce crezi tu că e bine să faci. De unde ştii că această căutare a binelui în evenimentele trecute, este un lucru bun şi de dorit? De ce trebuie să fie bine şi nu e bine să fie rău?
Cum sună să faci ceva în viaţă, să tragi linie şi să declari mulţumit: rău, am facut rău!. Astfel de abordare nu poate fi bună, pentru că prin însăşi conţinutul ei ea se declară a fi rea. (fire logice bine întinse) Blocaj: ce elemente are evaluatorul pentru a-şi declara trecutul şi rezultatul lui ca fiind rău? N-ai unealta pentru că trecutul e rău, deci nu poţi spune nimic: nici că e bine nici că e rău. Dacă nu poţi evalua trecutul se poate spune că el e degeaba? se poate spune ca dacă e rău, nu ai unelte de evaluare, deci nu poţi să îl califici, deci e degeaba, deci nu există? Nu poţi să îţi califici timpul trecut, deci el nu există, nu îl ai... decât cel mult în filele calendarului. Dacă nu ai 'bun' şi 'adevăr' în trecut pentru a-l putea evalua, nu exişti.
M-am blocat aici. Poate e ok dead-end-u ca o concluzie finală despre rău, în timp ce discuţia despre 'bine' continuă să se autoîntreţină... ca un fel de formă de viaţă care supravieţuieşte, prosperă uneori dar întotdeauna trăieşte...binele şi căutarea lui.
Adevărul nu trebuie căutat ci acceptat. ?