Father Abraham, had many seeds... Fuck you father!

Dupa ce cotidianul titra că şeful Agenţiei Naţionale Antidrog, Pavel Abraham 'a mai tras pe nară un milion de coco' din bani publici, ministrul Cristian David, aducandu-şi aminte la căte zile de naştere d'ale lui Avramuş a participat, s-a pus pe numărat: 4, 5, 60!. Ehe, Avramuş, vezi că e campanie, pune-o de-o pensie, ca ai obosit destul.
Avramuş, plecat să combata traficele prin vacanţe, a auzit doar prima parte, cea cu campania. Ca urmare, a scos de la naftalină nişte ponturi mai vechi, să ne arate dânsu în aceeaşi zi pe ce anume arde el milioanele de coco. Gina ştiri:

1. Şase membri ai unei reţele de traficanţi sunt cercetaţi, iar unul dintre ei a fost arestat preventiv. Între cei şase, se află şi un bărbat de 60 de ani, în curtea căruia s-au găsit două plante de canabis indian, înalte de un metru, care produceau droguri cât 20 de plante obişnuite. Poliţiştii spun că plantele erau trimise unui tânăr din Bucureşti, pentru a le vinde. Acesta câştiga 1.000 de lei pentru 20 de grame de canabis. Cei şase riscă 15 ani de închisoare.

2. Şapte kilograme de canabis au fost găsite de poliţişti pe o plantaţie ascunsă într-un canal de irigare, patru tineri din judeţul Timiş care au cultivat seminţele aduse din Olanda fiind prinşi chiar în timp ce îngrijeau plantele, a anunţat, joi, Poliţia Română.
Potrivit Poliţiei Române, Dionisie G. (20 de ani), Mihai C. (22 de ani), Florin G. (25 de ani) şi Bogdan I. (22 de ani), toţi din judeţul Timiş, au cultivat seminţele de canabis, aduse din Olanda la sfârşitul lunii mai, în zona unui canal de irigaţii. Cei patru tineri au fost însă prinşi în flagrant de poliţişti de la Brigada de Combatere a Criminalităţii Organizate Timişoara în timp ce îngrijeau plantele. În urma acţiunii, specialiştii antidrog au confiscat aproximativ şapte kilograme de masă verde. Tinerii au fost audiaţi de un procuror de la Serviciul Teritorial Timişoara al DIICOT, care a dispus cercetarea acestora în stare de libertate pentru cultivare fără drept de droguri de risc.

De menţionat că specialiştii noştri dragi, au numărat si borhotu', cănd au adunat cifrele de pe cântar. 7... e o cifra magica nu?

'stârnitor' vs 'reacţionar', episode II

Cine îmi zice dacă ceea ce am scris e ok au ba? Voi! Sigur, asculţi la gura lumii, iar pe unele guri le respecţi, pentru a-ţi confirma sau infirma sănătatea mintală, adică coerenţa gândirii. Şi te poţi întreba pe măsură ce răspunsurile vin şi dezbaterea există: rămân la dezbatere să evaluez ce am făcut? sau lansez altceva?
Evaluez bârfele unor reprezentaţii trecute sau fac în schimb reprezentaţii noi? Stau la discuţii sau sunt cu un pas înainte în care eu doar generez discuţiile? Oare dacă fac asta, generez, poate fi o scuză pentru a nu face evaluarea tocmai pe motiv că eu trăiesc în viitor şi fac... nu stau şi mă întreb despre trecut

'stârnitor' vs 'reacţionar'

dau de gândit sau mi se dă.
Ce se poate întâmpla cu mintea ca să ajungă să nu-şi mai pună întrebări? Pun întrebarea deci exist în categoria pe care o dau de bună, a celor care există. Când nu mai pui întrebări mintea nu funcţionează deci eşti mort. Psihic. Tautologie: nu gândeşti, eşti mort psihic, nu exişti ca gândire, nu exişti altfel decât animalic/biologic. Deci dacă nu îţi pui întrebări îţi faci singur probleme, 'măi animalule'.
Este un sentiment satisfăcător, acela al gândirii. Ai inspiraţie. Şi te întrebi ca orice fiinţă supusă nesiguranţei: ce se întâmplă cu perpetuarea acestei satisfacţii? Ea provine din 'gând în sine', din acţiunea de a gândi. S-a ajuns în cazul de faţă la o nouă provocare a gândirii, data de teama de viitorul incert prin întrebarea: în ce condiţii trebuie ajuns, sau mai bine spus, cum să fac să nu ajung în situaţia lipsită de satisfacţia gândirii? Acest demers în sine poate stârni tot procesul de gândire, de a face scenarii posibile cu privire la un viitor posibil de 'negândit' şi lipsa satisfacţiei aferente. Se poate ca demersul să nu survină din frică ci din plăcerea însăşi, autoregenerantă, care provocată de actul gândirii duce iată, la noi acte generatoare de satisfacţie. asta e tot

incoerenţe logice

un trecut disfuncţional face imposibilă existenţa unui set de valori coerente. În lipsa standardului nu se poate evalua trecutul. E de bine, e de rău? nu pot să ştiu. Teoretic aş fi obligat să continui căutarea, sau să o încep: 'ce e bine şi ce e rău' trebuie să îmi răspund întâi pentru ca apoi să pot spune despre mine că sunt ok sau nu. Poate chiar această dialectică şi abordare este una învechită şi o prejudecată: că e musai să evaluez un weekend... aşa se face pentru ca lucrurile să fie ok? Cine zice că aşa se face? Poate că aşa am constatat din experienţă că e mai bine şi deci aşa procedez. Caut redefinirea normelor. Prin simplul fapt complex de a căuta adevărul în viaţă pot spune că sunt ok. Căutarea adevărului e un scop în viaţă. Ultimul? Dacă e ultimul şi eu de bună seamă că asta fac, îl caut, atunci fac bine. De unde pot şti dacă e ultimul? Dacă încă sunt în căutare, înseamnă că nu am găsit, deci nu am nimic cu ce să evaluez ceea ce găsesc şi e gata cercul vicios. Prin faptul că eu caut, se impune să fac o declaraţie despre care 'găsitură' suficient de adevărată imi creează premisele pentru o evaluare corectă a ceea ce găsesc. Care va să zică ce bază am eu pentru a susţine că o căutare a adevărului e un 'găsit' care l-am evaluat şi l-am declarat bun? Cum pot spune ce este bun? Cum pot spune că e bine să cauţi adevarul? De ce e bine? Pentru că este o tînjire în interior de justificare? Toată logica asta are de fapt un resort emoţional volatil: aşa simt că trebuie. Sunt pe acest drum: vreau să îl evaluez şi pe el sau doar să îmi spun că e bun şi să merg înainte? A merge înainte pe căutarea adevărului este o chestie care sună fix: asta trebuie să facem şi asta facem. Dar nu am încetat chiar astfel să mai căutăm? nu mai căutăm pentru că avem deja o metodă sau un scop şi anume căutarea adevărului. Dar de unde pot şti că asta trebuie să fac? Cum pot fi sigur în primul rând că gândind în aceşti termeni e corect? trapped in all the thoughts. Nu mai ştiu dacă fac audienţă sau chiar acesta sunt eu.
-Haideţi să vedem dacă mai sus am procedat şi gândit corect, aş putea să vă întreb.
-De seamă ce deja ne întrebi, asta este ceea ce crezi tu că e bine să faci. De unde ştii că această căutare a binelui în evenimentele trecute, este un lucru bun şi de dorit? De ce trebuie să fie bine şi nu e bine să fie rău?
Cum sună să faci ceva în viaţă, să tragi linie şi să declari mulţumit: rău, am facut rău!. Astfel de abordare nu poate fi bună, pentru că prin însăşi conţinutul ei ea se declară a fi rea. (fire logice bine întinse) Blocaj: ce elemente are evaluatorul pentru a-şi declara trecutul şi rezultatul lui ca fiind rău? N-ai unealta pentru că trecutul e rău, deci nu poţi spune nimic: nici că e bine nici că e rău. Dacă nu poţi evalua trecutul se poate spune că el e degeaba? se poate spune ca dacă e rău, nu ai unelte de evaluare, deci nu poţi să îl califici, deci e degeaba, deci nu există? Nu poţi să îţi califici timpul trecut, deci el nu există, nu îl ai... decât cel mult în filele calendarului. Dacă nu ai 'bun' şi 'adevăr' în trecut pentru a-l putea evalua, nu exişti.
M-am blocat aici. Poate e ok dead-end-u ca o concluzie finală despre rău, în timp ce discuţia despre 'bine' continuă să se autoîntreţină... ca un fel de formă de viaţă care supravieţuieşte, prosperă uneori dar întotdeauna trăieşte...binele şi căutarea lui.
Adevărul nu trebuie căutat ci acceptat. ?

muza

am o problema. nu am nimic de transmis. si percep acest fenomen ca si o problema. mi-am facut blog- e drept, mai mult pentru a comenta mai usor blogurile altora- si am procese de intelect legate de lispa vreunei postari. ma simt obligat sa postez. altfel... nu am nimic de zis.